Multi dintre noi experimentam senzatia dureroasa, la diferite intensitati, dimineata, cand ne trezim si realizam ca suntem (a cata oara?) singure/ singuri in pat. Nu e nimeni acolo care sa ne ia in brate, care sa ne fie “inger garant” in fata realitatii noii zile necunoscute si de aici anxiogene (angoasante). Trecerea de la somn la realitate este un proces ce poate fi asemanat nasterii – o (re)nastere simbolica. Copilul, cand se naste, trece de la un mediu in care era protejat, in care simtea atingerea si o usoara stransoare a corpului mamei, o sursa de caldura si o atenuare a stimulilor exteriori, la un mediu necunoscut, mai luminos si mai galagios, nemoderat, fara o sursa constanta proxima de caldura, fara un contact fizic constant precum cel din burtica mamei. In acel moment copilul (sanatos) plange, este reactia lui la schimbarea de mediu intr-un mod posibil lui. Daca este pus in contact fizic cu mama imediat, el simte caldura ei, simte – dupa ce a fost expus unor mirosuri diferite – din nou mirosul familiar (de fapt el percepe mai mult “lipsa” acestui stimul nou pentru el), simte acea stragere usoara (cunoscuta lui), numai ca de aceasta data este strans in brate de catre bratele mamei, nu de catre interiorul corpului ei.
Noi, toti cei care vedem patul gol, am avut o istorie mai dificila din acel moment. Poate ca nu am fost stransi in brate suficient de mult, cat am fi avut nevoie. Poate am fost doar infasati si lasati departe de mama prea mult timp pentru noi (aici vezi abordari de genul “metoda suedeza”), lipsiti fiind de caldura ei, de mirosul ei linistitor. Poate ca incetul cu incetul, de aici, am dezvoltat o predispozitie pentru ceea ce, ulterior, cand am fost parasiti, s-a materializat intr-o trauma a despartitii, a abandonului.
Azi, cand te trezesti in patul gol, intr-un mod inconstient retraiesti toate durerile pierderilor, momentelor in care te-ai simtit parasita, a nimanui, din viata ta de pana atunci. Exista o durere inconstienta, o stare ce poate sa varieze ca intensitate de la disconfort la durere intensa, ce te face sa plangi precum copilul neajutorat care ai fost cand te-ai nascut.
Toti ne dorim sa fim atunci stransi in brate, sa simtim mirosul cunoscut, sa simtim caldura omului de langa noi, care sa ne fie neconditionat, precum o mama buna, garantul faptului ca putem trece peste necunoscutul ce urmeaza sa-l intalnim in acest mediu nou pentru noi, in care ne trezim in fiecare zi.
Toti facem asta, mai mult sau mai putin constient, in fiecare zi in care patul nostru este gol. Sper ca acum, cand esti mai constienta de asta, sa gaseti mai usor o rezolvare pentru a transforma “inceputurile” vietii tale (diminetile cu patul gol) in inceputuri mai calde, mai linistitoare, mai favorabile vietii tale, viata care pleaca si se bazeaza pe ce se intampla imediat dupa aceste (re)nasteri din somn … in fiecare zi … avand posibilitatea alinarii ranilor abandonurilor din trecut.
Conteaza cu cine te culci dar – mai ales – cu cine te trezesti!
