Geometria euclidiana sustine ca un plan este definit unic de 3 puncte necoliniare. In viata noastra de zi cu zi orice incercare de a ne gasi o pozitie stabila pare a sustine acesta axioma: avand un minim de 3 puncte de sprijin, nu prea te rastorni.
Cand mergi pe bicicleta sau cand te dai cu schiurile, cu cat e viteza mai mare, cu atat apare senzatia mai clara ca nu ai decat 2 puncte de sprijin la dispozitie. Totusi, reusim sa nu ne rasturnam … pentru ca cel de-al 3-lea punct il ”simtim” sub forma unei ”aplecari” catre ”in fata” … o vesnica si absolut necesara incredere in viitor(ul imediat).
Cum de ceva vreme m-am lasat atras intr-un tango seducator cu o forma apetisanta (SIC!) de depresie, am incercat tot felul de paradas si barridas cu cele doua picioare ”neurobiologice”, pe care le detin, pana ce am obosit groaznic … si atunci am facut o pauza … si m-am mai lasat si pe bratele ei … atunci am inteles: aveam nevoie doar de …inca un punct de sprijin din exteriorul meu (volcada) … cel de-al 3-lea punct:
sa fiu indragostit de viitorul meu! … care sa tina numai de mine!
