Desi au curs rauri de cerneala (si –mai nou – de biti insiruiti sub forma literelor din lumea moderna), desi l-am intors pe toate partile, de la artisti la cercetatori, de la tineri care vor sa revolutioneze totul (inclusiv biologia) la politicieni si alti complexati (in sensul adlerian) de putere, sexul isi pastreaza inca misterul, seductia si forta sa de influenta (pe plan inconstient) asupra noastra.
In psihologie sexul a fost asociat cu forta vitala (“libido”, acest termen intrand in limbajul comun ca termen de referinta pentru descrierea nivelului functional al “poftei de sex”/ instinctului sexual/ pulsiunii sexuale desi el se refera, in limbajul de specialitate psihanalitic, la “pofta de viata”/ forta vitala/ forta primara a ES-ului – instanta primitiva, animalica, fiziologica, pulsionara, a psihicului uman). Aceasta forta vitala, Eros-ul, este in opozitie (si in completarea!!! – atentie la paradigma!) Thanatos-ului, pulsiunii de moarte (Todestrieb), de distrugere, care ne face – printre altele – sa ne repunem in scena, sa ne rejucam, traumele (evenimente resimtite de noi la o intensitate prea ridicata pentru a fi gestionabila de unii singuri, ce creeaza schimbari ireversibile in caracteristicile starii noastre de echilibru, intensitate ce cauzeaza un impact pana la nivelul cel mai profund: cel biologic, celular si mai ales subcelular, la nivelul ADN, respectiv a schimbarii acestuia). Aceasta repunere in scena o facem mai mult pe plan inconstient, pe plan constient ajungand doar intrebarile de genul “de ce sunt atrasa de bad boys / barbatii (aparent) nepotriviti (la o analiza rationala)?” Sau “de ce ma bag singura in situatii nefavorabile mie?”. Scenariul, insa, ramane construit de catre inconstient catre reeditarea situatiei care ne-a traumatizat.
Privit prin aceasta perspectiva putem intelege potentialul (enorm) vindecator al sexului, potential ce este intuit de fiecare dintre noi cand alergam dupa relatii romantice. Din nefericire, de cele mai multe ori reusim doar punerea in scena si resimtim doar inceputul acestui proces – “deschiderea ranilor” traumatice – in relatiile noastre, procesul de vindecare nereusind sa fie derulat. Pentru asta e nevoie de timp si de o persoana care sa ne iubeasca (si inteleaga) cu adevarat, care sa investeasca emotional pe termen lung in relatia noastra …( in paradigma vremurilor noastre cine mai are acest timp la dispozitie, cand totul este supus “paradigmei saraciei”?)
Astfel, barbatii tind sa dea mai multa atentie intensitatii acestei forte si sa piarda din vedere importanta caracteristicilor (si a calitatilor) actorilor (si mai ales ale “actritelor”), transformandu-se in adevarati producatori de seriale iar femeile tind sa cedeze sub presiunea “paradigmei saraciei”, care, alaturi de presiunea exercitata de “ceasul biologic”, le determina sa-si piarda (hai, sa-i spunem asa) “rabdarea”, insusirea de a fi “gazde bune” (in psihologie un termen mai bun ar fi “abilitatea de a fi continatoare”), ingredient de baza al rolului feminin. De aici, ajungem sa devenim actori trecatori, unii in viata celorlalti, jucand numai roluri de o slaba calitate, in reeditari ale traumelor noastre din ce in ce mai putin investite emotional de catre ceilalti si – de aici – din ce in ce mai departe de vindecarea lor … pana cand totul devine ridicol, caricatural (exagerare a unor trasaturi ce provoaca rasul) si ajungem chiar si noi, actorii principali si regizori inconstienti in acelasi timp, sa radem amar contemplandu-ne opera …
